Localitatea este atestată documentar din anul 1276, dar zona a fost locuită încă din neolitic și a continuat să fie așa, fără încetare, și în epocile care au urmat. Totuși, în perimetrul comunei s-au descoperit și o serie de sate care, cu trecerea timpului, au dispărut: Tadek (1270), un sat între Comșești – Deleni – Petrești; Tonchaza (1356), la hotarul Turenilor, înspre Ceanu Mic; Sehter, atestat pe la 1366, între satele Ceanu Mic – Aiton – Rediu; Hunyath (1424), între Tureni – Comșești – Deleni; Barumlak, atestat pe la 1430, între Tureni și Comșești. Rugești, un vechi cătun care a aparținut Turenilor, a fost dezafectat în anul 1956.

Satul Petreștii de Jos a fost locuit din cele mai vechi timpuri, dovezi fiind fragmentele ceramice preistorice descoperite lângă „Izvorul lui Alexandru Macedon”. De asemenea, o așezare din epoca bronzului a fost identificată la „Crucea Cheii”, pe malul drept al văii Hășdate. Zona Petrești avea o însemnătate pentru romani, pentru că din preajma Cheilor Turzii se extrăgea piatra de calcar pentru drumuri și construcții. Una din cele mai interesante piese arheologice ce s-a păstrat în Muzeul de Istorie din Turda este lespedea funerară ornamentală a sclavului roman Scaunarius.

Localitatea este atestată documentar din anul 1276, dar zona a fost locuită încă din neolitic și a continuat să fie așa, fără încetare, și în epocile care au urmat. Totuși, în perimetrul comunei s-au descoperit și o serie de sate care, cu trecerea timpului, au dispărut: Tadek (1270), un sat între Comșești – Deleni – Petrești; Tonchaza (1356), la hotarul Turenilor, înspre Ceanu Mic; Sehter, atestat pe la 1366, între satele Ceanu Mic – Aiton – Rediu; Hunyath (1424), între Tureni – Comșești – Deleni; Barumlak, atestat pe la 1430, între Tureni și Comșești. Rugești, un vechi cătun care a aparținut Turenilor, a fost dezafectat în anul 1956.

Este o arie protejată pe teritoriul comunei Ciurila, care reprezintă o zonă de pajiște naturală în lunca pârâului Dumbrava Filei (afluent al râului Hășdate) în a cărei areal vegetează o specie de orhidee ocrotită prin lege, cunoscută sub denumirea de papucul doamnei.

Destinația cea mai la îndemână pentru pescarii clujeni, lacurile Ciurila sunt la aproximativ 20 de km de Cluj, lângă autostrada Gilău-Turda. Acestea sunt populate cu specii de sturion, crap, caras, somn, şalău, biban și ştiucă. Pescuitul se realizează în regim cu taxă, iar pentru capturile de sturion în sistemul de catch and release.

Mai ascunse și mai puțin populare, Cheile Borzești sunt accesibile de pe drumul de la Turda spre Buru. Acestea sunt singurele chei din munții Apuseni unde apa, care se varsă în râul Arieș, a sculptat în totalitate defileul. Pereții au o înălțime mică, în comparație cu cei ai Cheilor Turzii din apropiere, dar în defileu sunt mai multe cascade care compensează acest lucru.

Au o lungime de 1.850 m, iar pereții (înalți de 100-150 m) sunt decorați cu diferite forme carstice: cascade, marmite, peșteri etc. Au fost săpate de Valea Racilor în calcare jurasice și sunt situate între comuna Tureni si satul Copăceni, la mică distanță de drumul european E60, Cluj-Turda. Cercetările arheologice efectuate aici în perioada 1985-1988 au dus la descoperirea a 53 de complexe de locuire, datate începând cu neoliticul mijlociu.

Cu o lungime de peste 1350 m și o înălțime de peste 200 de metri, ocupă o suprafață de 324 ha și s-au format prin erodarea rocii de calcar jurasic de către râul Hășdate. Aici pot fi întâlnite peste 1000 de specii de plante (între care piciorul cocoșului, stânjenelul violaceu, usturoiul sălbatic, odoleanul, omagul sau garofița) și animale (relieful abrupt este preferat de acvila de stâncă). Traseul nu e greu de parcurs, iar în capătul sudic al Cheilor se află cabane și popasuri turistice unde se poate servi masa, trasee de tiroliană și un loc potrivit pentru decolarea cu parapanta.

Sunt pietre impresionante care de cele mai multe ori au un nucleu organic – o frunză fosilizată, un os sau un fragment de cochilie, pe care s-au depus straturi succesive de nisip. O caracteristică importantă a acestor pietre este că ele continuă să crească – adevărat, foarte încet (cu o viteză de 4-5 centimetri în 1.000 de ani) și uneori se fărâmițează sau se rostogolesc, dând senzația că se înmulțesc, respectiv – deplasează.

Arie protejată de interes național, pe teritoriul căreia cresc arborele de fag, și gorun, în amestec cu stejar și carpen. Are o deosebită importanță floristică, faunistică și peisagistică.

Se ridică la 827 de m desupra mării și este ușor de remarcat, în stânga, de pe drumul care merge de la Cluj spre Sălicea/Ciurila. Chiar sus pe vârf găsiți plăcuța cu numele vârfului – locul idea pentru a imortaliza momentul.
Cheile Turzii – o rezervație naturală protejată de UNESCO, cu stânci de zeci de metri înălțime, ceea ce o face una dintre cele mai bune zone de alpinism din România. Însă nu trebuie să fii alpinist ca să te bucuri de frumusețea Cheilor.

Este o clădire interesantă amplasată în mijlocul platoului de lângă Casele Micești. Ține de Academia Romana, Filiala Cluj Napoca si Facultatea de Matematica și Informatica a Universității Babeș-Bolyai și este fratele mai mic al Observatorului situat în oraș, pe strada cireșilor. Nu este deschis publicului, așa că poate fi „observat” doar de la exterior.

Pe vremuri, marca intrarea pe teritoriul cooperativei agricole Șuțu, dar astăzi este doar o curiozitate bună de surprins în poze. Încă mai are simbolurile comuniste – secera, ciocanul și steaua roșie – care erau prezente pe majoritatea monumentelor înălțate în vremea regimului comunist.

Biserica are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și datează din 1750, conform inscripției de la intrarea în pridvor. Pictura murală, realizată în 1793 de un meșter specializat în icoane, Vasile Popovici Zugravul, este destul de deteriorată și înnegrită, dar oferă un indiciu despre frumusețea de odinioară.

Lăcașul de cult, cunoscut ca „Biserica Mare”, a fost construit în intervalul 1761-1785. Pictura murală a fost realizată în intervalul 1787-1791, iar decorul exterior este alcătuit din arcade oarbe, încheiate în partea superioară cu arce de cerc.

Primul sat românesc din Cluj. Satul a fost întemeiat în 1 iulie 1366 prin așa numita hotărnicire prin care Ludovic I a aprobat colonizarea a 20 de familii de grăniceri români din Mărginimea Sibiului pe locul denumit în germană „Fleck”, cu misiunea de a păzi și întreține drumului care străbătea Pădurea Feleacului dinspre Cluj spre Turda.

Prima menționare documentară a satului Aiton cu numele Villa Ohthunth este din 1320. În 1456 localitatea apare sub denumirea actuală Ayton, iar pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 apare sub numele de Ajton. Pe teritoriul comunei au fost descoperite urmele mai multor vechi așezări din neolitic (cultura Turdaș, mileniul al IV-lea î.e.n.), din epoca bronzului, din epoca fierului (Hallstatt și La Tène), din perioada stăpânirii romane și din timpul migrațiilor. Tot aici au mai fost scoase la iveală un mormânt de incinerație (sec. I î.e.n. – sec. I e.n.) și o villa rustica, în care s-a găsit o fructieră dacică (sec. II î.e.n.). În perioada romană localitatea se afla pe drumul roman Potaissa – Napoca.

Rezervația naturală „Valea Morilor” (înființată în anul 1974) a fost declarată arie protejată în 6 martie 2000. Aria protejată reprezintă o zonă de pajiști xeromezofile și tufărișuri, cu o floră diversificată, unde sunt întâlnite diferite specii vegetale rare, printre care: papucul doamnei, stânjenelul de stepă, sau o specie din genul Polygala, cunoscută sub denumirea populară de șerpânță.

Cel mai bătrân frasin din Europa. Pe care nu aveți cum să-l ratați, dacă mergeți să vedeți miliarul, pentru că este tot în curtea școlii. Copacul are o circumferință a trunchiului de 625 de cm și o vârstă estimată prin datare cu radiocarbon de 300-360 ani.

Un muzeu țărănesc amenajat în propria gospodărie de un clujean pasionat de tradiții și folclor – Gheorghe Căpușan. Contrar protocolului dintr-un muzeu tradițional, la Poarta de su Feleac vizitatorii sunt invitați să atingă exponatele, iar în cele două încăperi pe care le ocupă sunt organizate frecvent evenimente care reînvie obiceiurile și tradițiile de odinioară.

Are hramul Sfintei Parashiva și Adormirea Maicii Domnului și a fost ridicată între 1486-1488, pe locul uneia mai vechi (probabil din lemn). Un timp aici a functionat o episcopie ortodoxă, primul fiind un episcop grec, pe nume Marcu, urmat pe la 1488 de episcopul Daniil, sub care s-a ridicat biserica de piatră. Unele lucrări istoriografice au vehiculat implicarea lui Ștefan cel Mare în ridicarea lăcașului. Istoricul Adrian Andrei Rusu consideră însă ipoteza ca nefondată.

Conform sursei numite Şematismul din 1900, biserica a fost construită în 1711 şi purta hramul Sf. Nicolae. O a doua sursă – uşa vechii biserici – atestă data construcţiei doi ani mai târziu prin inscripţia aflată pe aceasta: „Această sfântă biserică s-au făcut în zilele vlădica Anastasie 1713”. În 1903, biserica de lemn a fost demolată şi înlocuită cu o nouă construcţie de zid, de dimensiuni mai mari, în care se mai păstrează uşa vechii biserici împreună cu inscripţia amintită.

Construită în secolul XVII și completată în 1884 cu actualul turn, biserica este pe lista monumentelor protejate datorită tavanului casetat, cu motive florale, realizat în 1793 de meșterii Hajdu și Samuel Besti. Din păcate biserica nu este deschisă publicului, dar merită oricum o vizită, pentru că și la exterior sunt lucruri frumoase de văzut – cum ar fi inscripția în maghiară de deasupra ușii de la intrare, care spune: „Intrați prin porțile Domnului”.

Miliarul (stâlp militar) de la Aiton, descoperit de profesorul de religie Mihály Szathmári Pap în 1758. Îl găsiți în curtea școlii și este de fapt o copie identică cu originalul, care s-a pierdut. Scopul miliarului era să puncteze distanța de la Potaissa la Aiton. Interesant este că acest obiect descoperit într-un sat acum aproape uitat marchează, practic, prima atestare documentară a localităților Potaissa (Turda) și Napoca (Cluj).

Satul Iara a fost atestat documentar încă din anul 1288 (în Evul Mediu fiind menționate satele Iara de Sus și Iara de Jos / Felsojara și Alsojara), iar satele Agriș (Ruhaegres în limba maghiară), Borzești (Berkes), Buru (Borrev), Cacova Ierii (Ivanfalva, Aranyosivanfalva, Kakova, Kakovaivanfalva), Făgetu Ierii (Bikalat), Ocolișel (Kisaklos, Felsoaklos), Surduc (Jaraszurduk) în perioada 1351-1470. De data mai recentă sunt satele Măgura Ierii (1733 – Jaramagura), respectiv Valea Vadului, Mașca și Lungești apărute după anul 1900. Înainte de a deveni parte a județului Cluj, în anul 1968, comuna Iara a făcut reședința plasei cu același nume din județul interbelic Turda, iar în perioada apartenenței la Regatul Ungariei din Comitatul Turda-Arieș.

Primii locuitori ai satului Valea Ierii sunt trădătorii lui Horea care au fugit, împreună cu familile lor, din Mătișești, comuna Horea de astăzi (județul Alba), fiindu-le frică de răzbunarea răsculaților de la 1784. Aceștia au trecut muntele, pe atunci împădurit și fără drumuri de acces, s-au așezat în amonte de actualul sat Valea Ierii (pe atunci încă neînființat), în locul numit Dâmbul Cucului, unde și-au construit bordeie în pământ.

Situate pe teritoriul și în vecinătatea comunei Iara, acestea au scopul de a proteja habitate de stâncărie, pădure și pajiști montane, respectiv populații de buhă mare, leruncă, caprimulg, barză albă și neagră, ciocănitoare de stejar și cu spatele alb, șerpar european, erete de stuf și vânăt, șoim de iarnă și călător, muscar gulerat și mic, fâsă de câmp, ciocârlie de pădure, viespar, ghionoaie sură, pescăraș albastru, cresteț de câmp, acvilă de munte și țipătoare, ciocănitoare neagră etc. Din cele 130 de specii de păsări din zonă, 25 sunt de interes comunitar pentru conservare.

Are naturală protejată de importanță comunitară care se întinde pe o suprafață de 6.302 hectare, într-o zonă montană acoperită cu pajiști naturale, pășuni, stepe, păduri de foioase, păduri de conifere, păduri în amestec și păduri în tranziție, protejând o gamă faunistică și floristică variată.

Beneficiază de o stațiune apreciată la nivel local, unde este amenajată o pârtie de schi, dotată cu mijloc de transport pe cablu. Sezonul durează aproximativ 5 luni pe an din decembrie până în martie. Vara există condiții prielnice pentru vânat și pescuit. Complexul turistic Băișoara constituie un excelent punct de plecare spre Muntele Mare și spre Cheile Runcului.

O formațiune stâncoasă situată în vecinătatea localității Cacova Ierii, accesibilă ușor pe jos, cu bicicleta sau chiar cu mașina. Puteți urca pe ea, pentru a avea o priveliște și mai bună spre Valea Ocolișel și Muntele Băișorii și Muntele Mare.

La Iara sunt nu mai puțin de trei monumente arhitecturale de importanță locală, aflate în diferite stadii de conservare: Conacul Teleki, construit în secolul al XIX-lea;
Conacul Beldy, construit în secolul al XIX-lea și Conacul Kemeny, construit tot în secolul al XIX-lea. Conacele se află în zona centrală a localității Iara și sunt ocupate de Insituții publice sau chiar spații de locuit.

La Iara sunt două situri arheologice: „Așezarea preistorică de la Iara”, de importanță locală și „Așezarea romană de la Iara – Groapa lui Papa”, de importanță națională.

Micuța biserică aflată în acest sat ascuns de păduri slujește încă puținii săteni care au rămas în Măgura Ierii. Una din grinzile pronaosului surprinde momentul întemeierii bisericii, având incizată următoarea inscripție: „A.D. 753 A.P.”. O altă inscripție care marchează un moment important în istoria edificiului este cea aflată în naos, pe peretele dintre naos și pronaos. Această inscripție este: „(În a)nul 1753 s-a (zugr)ăvit această (sfântă) biserică de…”. Unul din clopotele bisericii pomenește donatorul: „vărsatu pe seama bisericii unite din Măgura Poșag prin Maria Pavel”.

Când coborâți de la Buscat merită să faceți un scurt popas în Băișoara, să vizitați muzeul amenajat în propria gospodărie de Maria Bârz. Între obiectele expuse se află un război de țesut funcțional, pe care Maria îl folosește și în prezent.

Aflată deasupra Văii Iara, pe o stâncă, cetatea este atestată documentar din 1324, sub numele de „Castrum Leta”. În 1405, împăratul Sigismund de Luxemburg a dăruit cetatea orașului Cluj. În februarie 1562, în timpul unui asediu, cetatea a fost grav avariată după explozia magaziilor de pulbere din subteran. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei (1769-1773), cetatea apare sub denumirea de ,,Vechiul Castel”, dar localnicii o cunosc ca fiind ,,cetatea lui Gelu”. Nu se cunosc motivele exacte ale abandonării definitive a cetății. Probabil că acest lucru s-a petrecut în timpul luptelor Curuților, la începutul secolului al XVIII-lea.

Deși nu e mult mai mare decât o grotă, peștera din Chidea e specială pentru că este singura formațiune natură de acest gen din microregiune. Evident, are propria legendă în care este protagonistă într-un moment din istoria satului. Accesul la peșteră nu este marcat, dar se face ușor, după o plimbare prin sat, prin capătul superior al acestuia cu ieșire spre pădure.

Piatra Șinteului sau Piatra Șoimenilor este o destinație numai bună pentru o drumeție ușoară și spectaculoasă, oferind o panoramă unică asupra zonei. Dealul e un loc aparte și pentru oamenii locului. Timp de sute de ani ei își luau piatra pentru construcția caselor din cariera săpată într-unul dintre versanți. Locul este tot mai mult pus în valoare de ansamblul Colina Nouă.

Satul Chidea înseamnă case din piatră, garduri din piatră și șuri imense din piatră. Un întreg sat construit din rocă specială de tuf vulcanic, într-un stil de arhitectură vernaculară păstrat de secole. Satul Chidea e locul unde timpul stă în loc, și așteaptă să dezvăluie o bucată de eternitate transilvană. Poate fi ușor parcurs într-o plimbare în circuit pe ulițele lui mici.

Dealul pe care musai să urci. O priveliște fără pereche, coline, pășuni, păduri, natură și istori cât poți cuprinde cu privirea. Dacă vrei nu doar să cunoști, ci să și simți ce înseamnă această zonă, aici îți vei găsi locul, de unde nu-ți vine să pleci și îți vei dori mereu să te întorci.

Oamenii de altădată ai acestui loc au construit această cetate pentru adăpost în vremuri grele, dar și pentru a fi un punct de supraveghere ale importantelor mine și rute de sare din apropiere. Sarea a reprezintat și o resursă și o valoare de neprețuit în această regiune, purtând un rol esențial în dezvoltarea sa atât din punct de vedere economic cât și cultural. Construită în mai multe etape istorice, cetatea a trecut de la statulul de fortificație colectivă la cea de reședință de comitat. În prezent poate reprezenta un punct de reper turistic, fiind un loc din care, după o scurtă vizitare a ruinelor edificiului se poate porni în drumeții prin Pădurea Dumbrava.

Turnul de vânătoare Teleki e ultima urmă a ceea ce era cândva un domeniu măreț și plin de viață al acesei familii nobiliare. Este un loc pitoresc și fotogenic, o ruină care încă mai păstrează ceva special dintr-o construcție grațioasă. Turnul se poate vizita tot timpul anului. Edificiul este înconjurat de arborii bătrâni ai unui parc dendrologic fermecător, unde istoria și natura seîmbrățișează călduros. Parcul găzduiește anual un festival special: Zaiafet pe Lună.

Este al treilea castel Bánffy din zonă și poate cel mai puțin cunoscut, fiind ascuns de ochii vizitatorilor timp de multe decenii, găzduind până recent un spital de boli psihice. Momentan își deschide porțile doar cu ocazia unor evenimente ocazionale, când se pot admira câteva elemente originale din mobilierul de altădată. Edificiul este încadrat într-un parc special, umbrit de arbori seculari. Acesta oferă veșnică odihnă baronului inițial al edificiului, Dániel Bánffy, care este înmormântat aici.

Aflat momentan în proces de restaurare, acest ”frate mai mic” al castelului Bánffy din Bonțida abia așteaptă să i se redea splendoarea de altădată. Va delecta ochii și sufletele vizitatorilor cu valorile sale interioare originale, find printre puținele castele din zonă în care interiorul nu a fost integral distrus. Sculpturi din lemn, tavane casetate din lemn sau sobe de teracotă verde sunt printre obiectele originale de patrimoniu. Edificiul avea un parc absolut fabulos, urmând să fie restaurat și el.

Casa Fluturelui albastru este sediul central al Ținutului. Este locul de unde poți afla poveștile proiectelor din jur precum și fascinanta poveste a fluturilor Maculinea. Este și sediul Asociație Plaiuri Noi, echipa care gestionează promovarea zonei. În timp, acest loc are potențial de a deveni un adevărat punct de informare microregional și punct de plecare în vizitele din teritoriu.