Comunele Ciurila, Petrești și Tureni (în apropierea cheilor din Trascău: Cheile Turzii, Cheile Tureni, Cheile Borzești)

Primul sat românesc din Cluj. Satul a fost întemeiat în 1 iulie 1366 prin așa numita hotărnicire prin care Ludovic I a aprobat colonizarea a 20 de familii de grăniceri români din Mărginimea Sibiului pe locul denumit în germană „Fleck”, cu misiunea de a păzi și întreține drumului care străbătea Pădurea Feleacului dinspre Cluj spre Turda.

Este o arie protejată pe teritoriul comunei Ciurila, care reprezintă o zonă de pajiște naturală în lunca pârâului Dumbrava Filei (afluent al râului Hășdate) în a cărei areal vegetează o specie de orhidee ocrotită prin lege, cunoscută sub denumirea de papucul doamnei.

Destinația cea mai la îndemână pentru pescarii clujeni, lacurile Ciurila sunt la aproximativ 20 de km de Cluj, lângă autostrada Gilău-Turda. Acestea sunt populate cu specii de sturion, crap, caras, somn, şalău, biban și ştiucă. Pescuitul se realizează în regim cu taxă, iar pentru capturile de sturion în sistemul de catch and release.

Mai ascunse și mai puțin populare, Cheile Borzești sunt accesibile de pe drumul de la Turda spre Buru. Acestea sunt singurele chei din munții Apuseni unde apa, care se varsă în râul Arieș, a sculptat în totalitate defileul. Pereții au o înălțime mică, în comparație cu cei ai Cheilor Turzii din apropiere, dar în defileu sunt mai multe cascade care compensează acest lucru.

Au o lungime de 1.850 m, iar pereții (înalți de 100-150 m) sunt decorați cu diferite forme carstice: cascade, marmite, peșteri etc. Au fost săpate de Valea Racilor în calcare jurasice și sunt situate între comuna Tureni si satul Copăceni, la mică distanță de drumul european E60, Cluj-Turda. Cercetările arheologice efectuate aici în perioada 1985-1988 au dus la descoperirea a 53 de complexe de locuire, datate începând cu neoliticul mijlociu.

Cu o lungime de peste 1350 m și o înălțime de peste 200 de metri, ocupă o suprafață de 324 ha și s-au format prin erodarea rocii de calcar jurasic de către râul Hășdate. Aici pot fi întâlnite peste 1000 de specii de plante (între care piciorul cocoșului, stânjenelul violaceu, usturoiul sălbatic, odoleanul, omagul sau garofița) și animale (relieful abrupt este preferat de acvila de stâncă). Traseul nu e greu de parcurs, iar în capătul sudic al Cheilor se află cabane și popasuri turistice unde se poate servi masa, trasee de tiroliană și un loc potrivit pentru decolarea cu parapanta.

Sunt pietre impresionante care de cele mai multe ori au un nucleu organic – o frunză fosilizată, un os sau un fragment de cochilie, pe care s-au depus straturi succesive de nisip. O caracteristică importantă a acestor pietre este că ele continuă să crească – adevărat, foarte încet (cu o viteză de 4-5 centimetri în 1.000 de ani) și uneori se fărâmițează sau se rostogolesc, dând senzația că se înmulțesc, respectiv – deplasează.

Arie protejată de interes național, pe teritoriul căreia cresc arborele de fag, și gorun, în amestec cu stejar și carpen. Are o deosebită importanță floristică, faunistică și peisagistică.

Se ridică la 827 de m desupra mării și este ușor de remarcat, în stânga, de pe drumul care merge de la Cluj spre Sălicea/Ciurila. Chiar sus pe vârf găsiți plăcuța cu numele vârfului – locul idea pentru a imortaliza momentul.
Cheile Turzii – o rezervație naturală protejată de UNESCO, cu stânci de zeci de metri înălțime, ceea ce o face una dintre cele mai bune zone de alpinism din România. Însă nu trebuie să fii alpinist ca să te bucuri de frumusețea Cheilor.

Satul Petreștii de Jos a fost locuit din cele mai vechi timpuri, dovezi fiind fragmentele ceramice preistorice descoperite lângă „Izvorul lui Alexandru Macedon”. De asemenea, o așezare din epoca bronzului a fost identificată la „Crucea Cheii”, pe malul drept al văii Hășdate. Zona Petrești avea o însemnătate pentru romani, pentru că din preajma Cheilor Turzii se extrăgea piatra de calcar pentru drumuri și construcții. Una din cele mai interesante piese arheologice ce s-a păstrat în Muzeul de Istorie din Turda este lespedea funerară ornamentală a sclavului roman Scaunarius.

Localitatea este atestată documentar din anul 1276, dar zona a fost locuită încă din neolitic și a continuat să fie așa, fără încetare, și în epocile care au urmat. Totuși, în perimetrul comunei s-au descoperit și o serie de sate care, cu trecerea timpului, au dispărut: Tadek (1270), un sat între Comșești – Deleni – Petrești; Tonchaza (1356), la hotarul Turenilor, înspre Ceanu Mic; Sehter, atestat pe la 1366, între satele Ceanu Mic – Aiton – Rediu; Hunyath (1424), între Tureni – Comșești – Deleni; Barumlak, atestat pe la 1430, între Tureni și Comșești. Rugești, un vechi cătun care a aparținut Turenilor, a fost dezafectat în anul 1956.